Alegeri
electorale sau alegeri ideologice?
5 Noiembrie
2010
de CRISTIAN PIRVULESCU
În
limba română acelaşi cuvânt, alegeri, desemnează atât deciziile individuale sau colective privind acţiuni umane, luate în funcţie
de valori, principii sau interese asumate,
cât şi procesele de selectare aşa-zis concurenţială
a politicienilor. Deşi sunt un mijloc,
şi nu un scop - un mecanism care să degaje compromis social şi politic menit să asigure echilibrul şi controlul puterii politice -, alegerile electorale, mai ales sub influenţa „misticismului"
majoritarist şi a marketingului politic, au fost transformate de mitologia politică dintr-un simplu instrument
într-un fel de ordalii
electorale. Totul este prezentat
de parcă Dumnezeu ar interveni în
politică şi ar arăta Calea.
Punerea în scenă ar trebui
să sugereze
că esenţa oricărei politici democratice, compromisul, nu doar că nu se poate realiza, ci este exclusă
din oficiu. Iar rezultatele ultimelor
alegeri americane sunt prezentate cam în acest fel.
Doar că alegerile
americane de la mijlocul mandatului, care s-au desfăşurat
marţi 2 noiembrie, deşi au ilustrat eşecul electoral anunţat, dacă nu chiar asumat, al lui Barack Obama, nu indică nici un fel de cale. Deşi pus în defensivă din punct de vedere electoral, cu o Cameră a Reprezentanţilor
ostilă şi anunţat reactivă,
Barack Obama nu mai este singurul responsabil pentru politica americană. Republicanii sunt obligaţi de rezultatele alegerilor congresionale de marţi să
îşi asume o parte a guvernării, republicanii nu mai pot beneficia de avantajul opoziţiei. Pentru că, deşi e un regim
prezidenţial, regimul
politic american prevede, prin mecanismul de echilibrare a puterilor, alternanţa congresională
de la mijlocul mandatului. Aşa s-a întâmplat
în 1994 cu Clinton şi în 2006 cu Bush. Şi cum în mare parte Obama şi-a realizat programul economic şi social, chiar dacă criticii săi liberali îl acuză de compromisuri în privinţa reformelor asigurărilor de sănătate
sau a sistemului bancar, Obama a reuşit ceea ce nici
un alt preşedinte progresist
nu a mai reuşit de la
Roosevelt încoace. Ba chiar, în privinţa
asigurărilor, nici măcar Roosevelt nu reuşise.
Acum, după succesul republican, Obama trebuie
să îşi
apere inteligent reformele. Iar „învingătorii" nu au nici un program coerent şi sunt divizaţi
ideologic. Căci
în afara unor stereotipuri libertariene pe care nici un politician raţional
nu le poate lua în serios, dar
care exprimă perfect vechea
ideologie WASP (White Anglo-Saxon Protestant) şi un rasism revanşard aproape nedisimulat, Tea Party nu face decât
să compromită ideea unei guvernări
responsabile. Mişcarea,
prezentată ca fiind „populară", în fapt, extremistă economic sau social şi fundamentalistă religios, nu
este decât
o consecinţă a fricii
de viitor, dar şi un rezultat mecanic al alegerilor din 2008. Politicienii Tea
Party sunt lipsiţi de experienţă politică
şi apără poziţii „ideologice"
care nu sunt împărtăşite
de majoritatea vechilor republicani. Dacă vor rămâne
inflexibili pe poziţiile lor din campanie, politicienii Tea Party vor crea diviziuni
greu de depăşit în cadrul taberei
republicane. Dacă vor
deveni concilianţi, vor dezamăgi electoratul extremist care s-a mobilizat
în favoarea lor. Dar, dincolo de calculele electorale privind alegerile din 2012, alegerile din 2010 arată că nici SUA
nu se pot sustrage tendinţei
de alunecare spre extrema dreapta, provocată de criza economică, aşa cum există tendinţe în Europa Occidentală.
Oricum, anunţata maree
republicană nu a fost atât de mare, chiar dacă, la nivelul Camerei Reprezentanţilor, democraţii au suferit cea mai importantă
înfrângere din istorie. A fost un
eşec electoral pentru
Obama, dar nu şi o înfrângere politică. Deşi unii comentatori vorbesc despre un vot
de protest faţă de Barack Obama, în realitate a fost un vot al fricii bine incitate
de grupurile de media şi
de afaceri afectate de politica lui Obama. Pe cât de previzibilă a fost reacţia lor, pe atât
era de aşteptat efectul
electoral al acesteia. Poate
că unii alegători centrişti,
care în 2008 au votat
democrat, au basculat spre republicani, dar eşecul lui Obama nu înseamnă că America s-a
întors cu 180° împotriva votului din 2008. Cum prezenţa
la vot a fost mult mai slabă
decât cu doi ani în urmă,
iar mobilizarea mediatică împotriva lui Obama a atins
cote fără precedent, votul
de marţi nu este - dacă extremismul nu va cuprinde majoritatea
societăţii americane
- altceva decât o manifestare a mecanismului checks
and balances. Cu siguranţă, Barack Obama a dezamăgit pe mulţi dintre alegătorii săi, mai ales din cauza situaţiei economice generate
de depresiunea economică.
Dar asta nu înseamnă că a ieşit
din joc! Ceea ce se poate
spune şi despre Nicolas Sarkozy sau Traian Băsescu, a căror imagine a fost grav afectată de criză. Ne putem imagina fără greutate care ar fi rezultatele unui vot în
România de astăzi. Dar
Barack Obama încă are 46% încredere
în sondajele de opinie, pe când
Nicolas Sarkozy e la 30%, iar Traian
Băsescu - la doar 10%.
Iar ultimul nici măcar nu este la jumătatea
mandatului, ci în primul dintre
cei cinci ani de mandat.