America mea

Cristian Pirvulescu

07 Iul 2009

Urmărind modul în care unii au reacţionat la cea de-a 233-a aniversare a Declaraţiei de Independenţă a celor 13 colonii revoltate împotriva perfidului Albion, devenită din 1791 sărbătoarea naţională a Americii, am avut - o dată în plus - sentimentul că America mea e diferită fundamental de America lor.

Că America nu se poate reduce la stereotipuri fără a deveni o caricatură era de la sine înţeles. Dar cum America lor, a celor pentru care America este doar jandarmul global care trebuie să-şi asume rolul de superputere pentru a da sens lumii, risca să denatureze moştenirea părinţilor fondatori, transformând libertatea fie într-o marfă, fie într-o obligaţie impusă, era nevoie de o echilibrare. Iar aceasta nu putea veni din partea celorlalţi, care, aparţinând aceleiaşi viziuni maniheiste, dar în sens invers, considerau America un fel de Imperiu absolut al răului.Alegerea lui Barack Obama ca preşedinte al Statelor Unite a reuşit să readucă America pe care o ştiam la lumină. S-a dovedit astfel că America nu e doar neoconservatoare, militaristă şi bigotă, ci şi progresistă, democratică şi deschisă. Iar atât de sufocanta Americă a lui George Bush care îi entuziasma pe adepţii mai noi sau mai vechi ai „ordinii“ şi „tradiţiei“ de pe plaiurile mioritice, America Legii Patriotismului, cea a interogatoriilor umilitoare de la Guantanamo sau Abu Ghraib, a făcut loc celeilalte Americi, cea a drepturilor cetăţeneşti şi a libertăţii. Or, faţă de o asemenea evoluţie şi, mai nou, faţă de un nou preşedinte american care este pentru unii, vorba lui Eamon Javers în articolul său de la sfârşitul lunii iunie din „Politics of personal perfection din Politco“, „poate prea perfect“, unii politicieni români s-or fi simţit complexaţi.

Categoric, America la care mă gândesc cu plăcere nu-i America lui Ronald Reagan, ci mai degrabă cea a lui Franklin Delano Roosevelt, o Americă ce încearcă să-şi respecte promisiunea de a face „dreptate pentru toţi“ şi nu doar pentru cei privilegiaţi. Tot aşa cum America la care mă gândesc nu-i America lui Andrew Jackson - cel care a introdus spoil system-ul, acel sistem aşa-zis administrativ care prefera loialitatea faţă de şeful de partid şi expertizei, pentru a contracara elitele estului -, ci mai degrabă a lui Abraham Lincoln.

Dar mult mai mult decât America politicienilor, prin natura lucrurilor fracturată între filozofii şi opţiuni politice divergente, America rămâne ţara care i-a dat pe Walt Whitman, pe Tennessee Williams, pe Louis Armstrong sau pe celălalt Armstrong, Neil (de la al cărui „un pas mic pentru om, un pas mare pentru umanitate“ tocmai s-au împlinit, în iunie, 40 de ani), o ţară care a ştiut vreme de două secole să trezească interesul şi speranţa mai mult decât frica sau ura. Ţara care a încercat, şi uneori a şi reuşit, să le garanteze cetăţenilor săi cele trei drepturi inalienabile „viaţa, libertatea şi căutarea fericirii“ despre care vorbea Thomas Jefferson în Declaraţia de Independenţă merita - mai ales atunci când a avut puterea să revină la vechea sa vocaţie - mai multă apreciere.